Era-ntr-o vreme grea, când timpul se măsura-n clepsidră şi cadranele lunilor indica anotimp secetos. Abia dacă trecuse vreo 75 de ani de când numărătoarea inversă a anilor se încheiase. Soarele dogorea puternic meleagurile Africii, iar gărzile romane străjuiau curajoase un orăşel etiopian, de curând cucerit cu greu şi cu preţ scump de sânge. Scuturile şi suliţele soldaţilor ce reflectau lumina toridă a soarelui, stârneau în inima băştinaşilor năpăstuiţi, sentimente de ură şi durere. Din când în când zăngănitul armelor plictisite de atâta sânge, se auzea-n ecou până departe. Amintirea copiilor pierduţi, a soţilor căzuţi şi-a libertăţii răstignite, crispau feţele negre, ascuţite, făcându-i să arate mai mult a fiare decât a oameni. Se resemnau că nu şi-au pierdut viaţa, şi zilele treceau, cu greu, dar sigur…
Până-ntr-o zi când în oraşul lor, un alb, cu faţă blândă, radiind de fericire, cu haine de galilean, trecea din casă-n casă întrebând de sănătate. La început retraşi, suspicioşi cei ce-l vedeau, au început să-l îndrăgească mai apoi. Era amabil, mereu vesel dar cam ciudat în îndeletnicirea lui. Spunea că poate vindeca de boală, de durere dar mai ales se lăuda că ştie pe Cineva ce vindecă de lepră, dar nu de lepra de pe oameni, de lepra grea din suflet…de păcat.
Curând au înţeles sătenii că-i vorba de-un misionar, aşa i-au spus, i-au dat chiar şi-o colibă, să locuiască în oraşul lor, şi-n fiecare zi străinul îi aduna pe oameni şi le vorbea despre Isus, sub un smochin bătrân, cu frunza lată. Îi vindeca pe şchiopi, pe orbi, pe posedaţi. Se împrieteniseră cu el, şi-l vizitau în fiecare zi. Îl aşteptau să le vorbească…şi-aşa trecea zi… după zi…
Dar într-o zi, misionarul bătrân, cu faţa zbârcită şi tăbăcită de timp dar radiind a fericire, îşi târa picioarele neputincioase spre locul unde, ca de obicei, mergea să se închine. Undeva la marginea satului, sub un smochin bătrân, cu frunza lată, îşi plecă bătrânul Filip fruntea încreţită în rugăciune. Aici era locul unde cu ani în urmă, îi vindeca pe schiopi, pe orbi, pe posedaţi. Aici era locul pe care apostolul îl transformase într-un fel de Biserică. Aici rămăsese locul său de rugăciune şi de închinare după ce Satana îi întoarse pe băştinaşi împotriva lui. Doar câţiva simpatizau cu sufletul plin de iubire şi amabilitate, dar care plecaseră departe din cauza necazurilor cu vecinii, cu autorităţile romane.
Acum rămas singur, plecat în rugăciune, bătrânul Filip îşi aducea rugămintea lui înaintea Domnului Isus, cerându-i iertare pentru momentele în care credinţa lui a ezitat, şi mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru minunile, şi binecuvântările lăsate în viaţa lui. Rămas pe genunchi, bătrânul apostol, cândva tare ca stânca, îşi continua dialogul său cu Isus…când deodată zgomot de arme se auzi venind pe drumul dinspre sat. Un centurion roman, însoţit de câţiva soldaţi, se apropiau călare de locul unde ucenicul lui Isus stătea plecat în rugă. Zgomotul se apropia din ce în ce mai mult până când soldaţii au ajuns lângă smochin. Coborât de pe cal, centurionul… aduse la tăcere vocea bătrânului apostol care continuase să se roage până în momentul acesta, după care se urcă din nou pe armăsarul lui şi goni spre oraş…tropăitul cailor canoniza cu zăngănitul armelor, plictisite de atâta sânge de creştini curs pentru Evanghelie. Încet, încet, totul s-a cufundat în linişte, dar nu şi glasul creştinilor care îl propovăduiau pe Hristos în lumea întreagă
P.S:Tradiţia spune că Filip, ucenicul Domnului Isus, a fost decapitat în Etiopia în jurul anului 75 d.Hr.
