Până-ntr-o zi când în oraşul lor, un alb, cu faţă blândă, radiind de fericire, cu haine de galilean, trecea din casă-n casă întrebând de sănătate. La început retraşi, suspicioşi cei ce-l vedeau, au început să-l îndrăgească mai apoi. Era amabil, mereu vesel dar cam ciudat în îndeletnicirea lui. Spunea că poate vindeca de boală, de durere dar mai ales se lăuda că ştie pe Cineva ce vindecă de lepră, dar nu de lepra de pe oameni, de lepra grea din suflet…de păcat.

Curând au înţeles sătenii că-i vorba de-un misionar, aşa i-au spus, i-au dat chiar şi-o colibă, să locuiască în oraşul lor, şi-n fiecare zi străinul îi aduna pe oameni şi le vorbea despre Isus, sub un smochin bătrân, cu frunza lată. Îi vindeca pe şchiopi, pe orbi, pe posedaţi. Se împrieteniseră cu el, şi-l vizitau în fiecare zi. Îl aşteptau să le vorbească…şi-aşa trecea zi… după zi…

Dar într-o zi, misionarul bătrân, cu faţa zbârcită şi tăbăcită de timp dar radiind a fericire, îşi târa picioarele neputincioase spre locul unde, ca de obicei, mergea să se închine. Undeva la marginea satului, sub un smochin bătrân, cu frunza lată, îşi plecă bătrânul Filip fruntea încreţită în rugăciune. Aici era locul unde cu ani în urmă, îi vindeca pe schiopi, pe orbi, pe posedaţi. Aici era locul pe care apostolul îl transformase într-un fel de Biserică. Aici rămăsese locul său de rugăciune şi de închinare după ce Satana îi întoarse pe băştinaşi împotriva lui. Doar câţiva simpatizau cu sufletul plin de iubire şi amabilitate, dar care plecaseră departe din cauza necazurilor cu vecinii, cu autorităţile romane.

Acum rămas singur, plecat în rugăciune, bătrânul Filip îşi aducea rugămintea lui înaintea Domnului Isus, cerându-i iertare pentru momentele în care credinţa lui a ezitat, şi mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru minunile, şi binecuvântările lăsate în viaţa lui. Rămas pe genunchi, bătrânul apostol, cândva tare ca stânca, îşi continua dialogul său cu Isus…când deodată zgomot de arme se auzi venind pe drumul dinspre sat. Un centurion roman, însoţit de câţiva soldaţi, se apropiau călare de locul unde ucenicul lui Isus stătea plecat în rugă. Zgomotul se apropia din ce în ce mai mult până când soldaţii au ajuns lângă smochin. Coborât de pe cal, centurionul…  aduse la tăcere vocea bătrânului apostol care continuase să se roage până în momentul acesta, după care se urcă din nou pe armăsarul lui şi goni spre oraş…tropăitul cailor canoniza cu zăngănitul armelor, plictisite de atâta sânge de creştini curs pentru Evanghelie. Încet, încet, totul s-a cufundat în linişte, dar nu şi glasul creştinilor care îl propovăduiau pe Hristos în lumea întreagă

P.S:Tradiţia spune că Filip, ucenicul Domnului Isus, a fost decapitat în Etiopia în jurul anului 75 d.Hr.

Pământul mă doare sub mine,

Stau prăbuşit sub cumpăna fântânii

Şi plâng durerea-mi prea grea pentru mine.

Păcatele-mi de plumb

Mi-au sfârtecat simţirea

Miau rupt speranţa,

Cum rupe schija din cartuşe

Aripa obosită a unei păsări călătoare.

Abia ajuns aici,

La „apa vieţii”,

Târâş, în coate printre mărăcini,

Aştept ca şi Samariteanca,

Să fiu primit…

Am venit acum, la Tine, Doamne

Cu inima-mi mânjită de tăciune

Cu gândurile pironite-n cuie,

Ca un prizonier încătuşat în jale

Să mă primeşti ca pe-un risipitor…

Nu am nimic.

Am risipit până şi harul

M-am vândut chiar şi pe mine…

Tot ce mai am eşti TU!

Primeşte-mă Părinte!

Soarele, tocmai dezăpezit
Arunca bucuros căldură
Prin toate ungherele îngheţate
Din sufletele oamenilor.

Mi-era bine…
Şi-aproape aţipisem, când..
De-odată…, din depărtare,
Adierea vântului, aduce cu ea ţipete…
Urlete de ură…
Zbierături…şi forfotă…

Luat prin surprindere,
Am tresărit, alergând să-nţeleg…

Mulţime de oameni răi,
Pietre… Soldaţi… O cruce…
Şi un Galilean lovit şi huiduit…

Ajuns aproape,
M-am angajat ca spectator
Urmărind grozava trădare de pe strada mea
Destul de retras, dar impresionat.

La colţul uliţei înguste ce dă în strada mea,
Numită Dolorosa,
Galileanul, zdrobit de greutatea crucii
Se prăbuşi pe lespezile reci şi colţuroase
Ale istoriei noastre…

M-am năpustit prin mulţime, să Îl ridic,
Dar strigătele de ură şi suliţa romanului,
M-au trântit înapoi, în loja mea de spectator.

Isus, cu greu…şi chinuit…
Se ridiă din nou, păşind spre mai departe
Pe strada mea…

După vre-o zece paşi, căzu din nou…
Ţinându-se cu mâinile rănite,
De pietrele cioplite din strada mea…
Parcă dorind să spună:
„Mă mai iubeşte cineva?”

M-am năpustit din nou să îl ajut,
Dar, aceeaşi suliţă mă-mpinse iar,
În scaunu-mi de privitor,
Şi-mi zise scurt: „Stai liniştit, nu-i treaba ta!”

Cum să stau liniştit romane,
Când Împăratul Meu ce suferă atâta chin,
Este curat, nevinovat…
Cum să stau liniştit, suflet hain?…

Isus căzu a treia oară
Sub crucea grea şi mare,
Zdrobindu-şi palmele, genunchii…
De pietrele ursuze, ce stau înfipte
Ca spectatorii-n loje, pe strada mea…

Acum nici că mă mai opreşte,
Nimic şi nimeni să-i dau ajutorul,
Poţi să loveşti cât vrei romane,
Crucea, mi-aparţine.

Mântuitorul m-a privit, ducându-I crucea…
De fapt, e crucea mea….
Pe care a purtat-o El.

Mântuitorul meu, purtându-mi crucea,
Pe strada mea…

Când m-am trezit, era la fel
Şi soarele… Şi rogojina…
Dar sufletul mi-era schimbat!
Am început să plâng, să strig de fericire,
Am coborât de pe terasă,
Şi-am prins s-alerg pe pietrele cioplite
Spunând la toţi vecinii mei
Despre Isus, Galileanul, Mântuitorul meu!

Îţi mulţumesc Isus pentru visul meu
Ce m-a trezit din loja mea de spectator!
Îţi mulţumesc, O Doamne, pentru mântuirea,
Ce trece încă şi pe strada mea!